Am o relaţie de tipul love/hate cu blogul meu. Uneori mă uit cu scârbă la scuza de articol publicată acum 3 zile. Adică un embed cu un filmuleţ interesant sau o reclamă ce mi-a atras atenţia. Alteori apăs “publish” cu mândrie şi, uitând de trafic, mă încălzeşte doar ideea că ce am cugetat eu e acolo, în eter, în google, în readere, în twitter, în agregatoare cu trafic fals şi agregatoare cu trafic real, în soluţii online beta sau web2.0, sau poate, într-un birou de la finanțe, cineva îmi citeşte articolul scos la o imprimantă pe ace.
Din când în când, îmi vizitez blogul din diferite baruri, sau când sunt la cineva acasă, doar aşa, că deh, sunt singurul care scrie pe el şi oricum nu are ce să mă surprindă pe prima pagină.
Când scriu (spre deosebire de atunci când vorbesc) scriu fără diacritice pentru că aşa sunt obişnuit. De cele mai multe ori îmi trec articolele prin diacritice.com şi mai corectez un ş, un ț, mai o virgulă, mai un î din a.
Întotdeauna apăs preview, se deschide o fereastră nouă, şi îmi recitesc acolo opera. La fiecare greşeală descoperită, mă întorc, corectez, mai apăs odată preview şi tot aşa. Mai aranjez poze, mai un crop, mai un resize şi când totul mi se pare mie că e “super-standard” am publicat. Îmi revizitez blogul, îmi recitesc articolul şi când partea aia a creierului care se ocupă cu mândria e plină de ea, mă duc, mereuț, spre twitter. Acolo găsesc un titlu care mie mi se pare bun şi ‘click!’, am twituit!
Magie.
