Nici nu mai stiu cati ani au trecut de cand am renuntat, in anul 3, la facultatea de jurnalism din cadrul  Universitatii de Vest. Am stat un an sa am grija de firma dupa care m-am inscris, in anul I, la Comunicare  si Relatii Publice. Pe asta am terminat-o, am scris o licenta de care sunt mandru, cu ajutorul domnisoarei Oana Barbu care nu doar ca m-a coordonat dar mi-a si tolerat iesirile de geniu neinteles.

Dar ce mi s-a intamplat la jurnalism, ca despre asta e vorba? Inca din clasa a 11-a stiam ca ma vreau jurnalist. Nu cititor de prompter la TV, nu urland la luna pe radio, jurnalist domnule! Citeam in fiecare zi 4 ziare. Cand am dat examenul cunosteam dupa nume toti ministrii si eram la zi cu actualitatea politica a Romaniei. Am intrat lejer, stiam pe de rost manualele de jurnalism pe care le-am  gasit prin librarii in liceu. Aveam patos, eram ala care stia ce vrea sa faca. Ma vedeam jurnalist de  investigatie, capabil sa creez stirea si nu sa preia de la agentiile de presa actualitatea banala. Si, ma gandeam eu, cand e vorba de actualitate si nu e banala, voi fi in stare sa scriu si opinie. Nu genul de opinie infatuata CTPista, ci genul de “opinie obiectiva” (daca-mi permiteti), bazata pe informare riguroasa si respect pentru valorile tari. Opinie educata (era formula pe care o cautam).

Ei bine, in anul doi, va zic, cu riscul de a fi patetic, spiritul meu a fost ucis. Nu brusc, ca o asasinare, dar incet si sigur, prin tortura chinezeasca: pic… pic… pic… stropi de incompetenta, incultura si ipocrizie. Au fost cativa profesori, pe care ii respect si astazi, care si-au facut meseria, desi blazati. As putea sa ii acuz, dupa vorba lui Edmund Burke: “Pentru ca raul sa triumfe, este suficient ca cei buni sa nu faca nimic”. Dar nu o fac, pentru ca am vazut, cu ochii mei, arsenalul “celor rai”. Si am invatat ca inseamna rautatea! Rautatea este caracterizata prin egocentrism si cultul personalitatii. Practic, punerea pe cel mai inalt plan al propriei (banale) existente. Marcel Tolcea era unul dintre ei. Cu bancurile lui, repetate in aceeasi zi pentru fiecare grupa, cu cate o replica (minutios repetata in fata oglinzii, probabil) atunci cand un student dadea semne de gandire si fura reflectorul la seminarii. Un adevarat monstru care se hranea cu aplauze si “cadavrele” inca vii ale studentilor.

Incet dar sigur, cum spuneam, mi-am introdus membrele inferioare. Am zis ca nu se merita. Pana zilele astea. Cu forte noi, mai am o tentativa de a face jurnalism. Ziarul e mic si e subordonat unei clauze specifice. Dar daca am invatat ceva, in perioada asta de pauza, am invatat ca nu exista conditii ideale. Cei care asteapta conditiile ideale vor sta acasa toata viata (sau ies, pueril, in strada, odata la 20 de ani). Am sansa sa conduc o echipa de oameni tineri si prioritar va fi sa ofer oportunitatea exprimarii libere. Sansa de cultivare a “acelui ceva” ce il are fiecare. Ceea ce e infinit mai mult decat am primit eu vreodata in zona jurnalismului.